Noţiuni privind Istoria României

 

 

 

Noţiuni privind Istoria României
 
 
Formarea poporului român şi a limbii române
 
Teritoriul României de astăzi a fost locuit încă de acum zeci de mii de ani dar istoria poporului român a început abia acum 2000-2500 de ani. În acea perioadă, în zonă existau multe grupuri de oameni numite triburi, cele mai puternice fiind cele ale geţilor şi ale dacilor, ambele făcând parte din neamul tracilor (popor provenit din Asia). 
Teritoriul în care locuiau aceste triburi purta numele de Dacia şi se întindea între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. 
 
Strămoşii poporului român sunt numiţi „geto-daci” sau, mai simplu, „daci”: 
 purtau îmbrăcăminte asemănătoare cu hainele populare româneşti; 
 în unele zone erau organizaţi în aşezări puternice (cum ar fi Petrodava);
 se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor, creşterea albinelor, meşteşugurile (olăritul şi prelucrarea metalelor) şi mineritul fierului, aurului şi argintului; 
 făceau comerţ cu cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre (Histria, Tomis, Callatis); 
 aveau o religie politeistă-credeau în mai mulţi zei, cel mai important fiind Zalmoxis. 
Capitala statului dac a fost la Sarmizegetusa în Munţii Orăştiei. 
 
Imperiul Roman, care se întinsese în toate direcţiile pornind din Peninsula Italică (Italia de astăzi), au împins limitele stăpânirii sale la sud de Dunăre. În acest mod cele două civilizaţii (dacii şi romanii) au ajuns în contact direct. Motivele acestei extinderi au fost stabilirea unei graniţe la nord de Dunăre care să apere imperiul de atacurile popoarelor migratoare şi exploatarea resurselor de aur şi de argint din zona Munţilor Apuseni.
 
Geto-dacii au avut doi conducători foarte importanţi: Burebista şi Decebal.
 
Burebista (82-44 i.Hr.) a reuşit să unească triburile geto-dace într-un singur stat (cea mai mare întindere a teritoriului unui conducător din istoria poporului român) sub conducerea sa şi a luptat împotriva celţilor şi romanilor. 
Decebal (87-106 d.Hr.) a reunificat triburile de daci şi de geţi, iar în timpul său Dacia a cunoscut cea mai înfloritoare perioadă a sa. Acesta a luptat împotriva Imperiului Roman, condus la vremea respectivă de împaratul Traian, în două mari războaie (101-102, 105-106 d.Hr) pe care le-a pierdut; la sfârşitul acestor războaie Dacia era cucerită şi devenea provincie a Imperiului Roman. 
 
După terminarea celui de-al doilea război, în anul 106, romanii au început să aducă în Dacia colonişti din imperiu ca să populeze zonele lăsate părăsite în urma războaielor, să dezvolte mesteşugurile, să modernizeze infrastructura şi să construiască aşezări urbane. Romanii au adus de asemenea şi soldaţi pentru a apăra zona şi pentru a păstra siguranţa acesteia. 
În secolul III (anul 271), din cauza atacurilor popoarelor migratoare şi a sărăcirii generale a imperiului, împaratul roman Aurelian a decis să retragă coloniştii, armata şi administraţia din Dacia, părăsind astfel teritoriul aflat la nord de Dunăre. 
 
Cu toate acestea putem considera că, la finalul perioadei de romanizare intensă a Daciei, se formase deja un popor nou („ poporul daco-roman”), rezultat din unirea populaţiei autohtone, cea a dacilor, cu coloniştii şi soldaţii romani. Această populaţie daco-romană a stat la baza formării poporului român.
 
Limba vorbitǎ de romani era limba latinǎ, care a devenit limba oficialǎ în Dacia dupǎ cucerirea romanǎ şi a fost învăţată de majoritatea populaţiei. Limba română vorbită astăzi s-a format din limba latină vorbită de coloniştii romani şi din limba vorbită de dacii autohtoni. Între timp cele mai multe cuvinte dace s-au pierdut, astazi existand puţine cuvinte de origine dacă. Alte influenţe de mai târziu au fost cele de origine slavă, maghiară, turcă, greacă şi franceză. 
Limba română este o limbă de origine romanică, aceasta fiind înrudită cu alte limbi moderne precum italiana, spaniola, franceza şi portugheza.
 
De reţinut: Vocabular:
 Strămoşii poporului român au fost dacii şi romanii.
 După cucerirea romană, dacii au preluat cultura, religia, obiceiurile şi limba romanilor.
 Limba română este înrudită cu limbile franceză, italiană, spaniolă şi portugheză.
 Triburi: formă de organizare economică şi socială, specifică comunei primitive şi caracterizată prin legături de rudenie, prin comunitate de limbă şi de teritoriu şi prin conducătorul ales.
 Mesteşug: îndeletnicire de orice natură, bazată pe muncă manuală calificată; meserie.
 Colonist: persoană care s-a strămutat din ţara sa ori din locul de origine şi s-a stabilit într-o regiune sau într-un oraş dintr-o ţară străină pentru a popula acel loc.
 Romanizare: a imprima, a impune unei ţări, unei populaţii obiceiurile, cultura, modul de organizare şi civilizaţia romană.
 
Test recapitulativ
 
1. Cine sunt strămoşii poporului român?
2. Cine a fost Burebista?
3. Cine erau romanii?
4. Împotriva cui s-a luptat Decebal?
5. Cum s-a format limba română?
 
Formarea principatelor române 
 
Întemeierea Transilvaniei
 
Transilvania s-a format prin unirea voievodatelor, primele voievodate atestate documentar fiind cele ale lui Gelu, Glad şi Menumorut, în secolul X. Mai târziu, maghiarii (ungurii) au cucerit Transilvania şi au adus în regiunile de margine ale teritoriului pe saşi şi pe secui, populaţii de origine străină, pentru a apăra graniţele împotriva ameninţării otomane şi pentru a dezvolta regiunea din punct de vedere economic. 
 
Prin măsurile adoptate, românii din Transilvania au fost discriminaţi; ei au fost constrânşi să treacă la religia catolică, au fost eliminaţi de la conducerea regiunii şi, în acelaşi timp, li s-au restras multe dintre drepturi. Cu toate acestea, au existat de-a lungul timpului câteva excepţii, situaţii de conducători români cu o autoritate deosebită. Una dintre aceste excepţii este Iancu de Hunedoara (1441-1456), voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, provenit dintr-o familie de români. 
 
Încă din secolul al XIV-lea au început să se remarce interesele unor mari puteri asupra statelor mai mici din estul şi sud-estul Europei, zona fiind dominată la acea vreme de Imperiul Otoman. Acesta era stat musulman care se întindea şi pe teritoriul Turciei de astăzi, precum şi pe al Poloniei şi Ungariei. Ţările române, prin poziţia strategică deosebită pe care o deţineau, au reprezentat întotdeauna un punct de interes politic, militar, dar şi economic, trebuind să îşi apere integritatea teritorială şi independenţa (ulterior autonomia) permanent ameninţate. Acest context a influenţat domniile conducătorilor ţărilor române, care s-au implicat în campanii ale statelor creştine împotriva Imperiului Otoman.
 
Iancu de Hunedoara a condus cruciada creştină împotriva otomanilor, câştigând lupte importante, cu răsunet în toată Europa, precum „Campania cea lungă” (1443-1444) şi bătălia de la Belgrad (1456) prin care voievodul a apărat oraşul de armata lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Imediat după această ultimă victorie, voievodul Transilvaniei a murit şi a fost înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia. 
În anul 1541, Transilvania a trecut sub ocupaţie otomană (turcă) păstrându-şi totuşi autonomia, urmând ca în anul 1669 să treacă sub ocupaţie habsburgică (austriacă). 
Un eveniment istoric important a fost reprezentat de răscoala ţăranilor români din anul 1784, purtată pentru drepturi şi libertate naţională şi condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. 
 
Întemeierea Ţării Româneşti
 
Ţara Românească a fost întemeiată în jurul anului 1300 prin unirea cnezatelor şi voievodatelor existente. Primul conducător atestat al acesteia a fost Basarab I (1310-1352). În timpul domniei acestuia, Ţara Românească şi-a câştigat independenţa în urma bătăliei de la Posada (1330) împotriva regatului Ungariei care dorea să-şi extindă dominaţia la sud de Carpaţi. De asemenea, Basarab I a pus bazele înfiinţării Mitropoliei Ortodoxe a Ţării Româneşti, care a devenit astfel, din punct de vedere religios, independentă faţă de Patriarhia din Constantinopol. Aceste două evenimente semnificative au stat la baza recunoaşterii statutului independent al Ţării Româneşti de către puterile vecine. 
 
Mircea cel Bătrân (1386-1418) a reuşit ca, pe perioada domniei sale, să dezvolte viaţa economică şi capacitatea de apărare a Ţării Româneşti. Acesta a organizat armata şi a încheiat tratate de alianţă cu regele Ungariei, pentru a primi ajutor în cazul unui atac otoman. Într-adevăr, otomanii conduşi de sultanul Baiazid (acesta conducea  Imperiul Otoman) au atacat Ţara Românească, iar în anul 1395 a avut loc bătălia de la Rovine. Luptă a fost câştigată de către români, asigurând astfel independenţa. În anul 1396, alianţa antiotomană a fost învinsă la Nicopole. Mai târziu, în anul 1417, Mircea cel Bătrân a fost nevoit să plătească tribut otomanilor. Voievodul a murit în anul 1418 şi a fost înmormântat la mănăstirea Cozia.
 
Următorul voievod român care a rămas în istorie pentru faptele sale de dreptate a fost Vlad Ţepeş (1448-1476), nepotul lui Mircea cel Bătrân. Pe parcursul celor 3 domnii (1448; 1456-1462; 1476) a fost foarte autoritar, pedepsind încălcarea legilor din ţară prin pedeapsa tragerii în ţepe de lemn. Totodată, a încurajat comerţul românesc şi a continuat lupta antiotomană. În anul 1461 a atacat cetăţile turceşti de la sud de Dunăre şi un an mai târziu, a realizat celebrul atac de noapte asupra taberei otomane de la Târgovişte. A revenit pe tron în anul 1476 dar a rezistat doar câteva săptămâni, fiind ucis în urma unui complot al boierilor.
 
Mihai Viteazul (1593-1601) a fost domnitorul care a realizat prima unire (politică) a ţărilor române. La sfârşitul anului 1594, acesta a refuzat să mai plătească tribut turcilor şi a repornit lupta antiotomană. El a condus armata cu succes câştigând luptele de la Călugăreni şi de la Giurgiu (1595), astfel obţinând recunoaşterea independenţei ţării. În 1599 a trecut munţii în Transilvania, unde l-a înfrânt pe Andrei Bathory, principele din acea perioadă, iar la 1 noiembrie 1599 a intrat în Alba-Iulia unde a fost primit triumfal. Anul următor a intrat în Moldova şi l-a înlăturat pe vechiul domnitor, Ieremia Movilă. Astfel s-a realizat unirea politică a celor trei state, a cărei durată a fost însă foarte scurtă deoarece în toamna anului 1600 Mihai a pierdut conducerea acestora în urma răscoalelor şi comploturilor împotriva sa. În vara anului 1601, Mihai Viteazul a fost asasinat la Câmpia Turzii.
 
Întemeierea Moldovei
 
La mijlocul secolului al XIV-lea, pentru a opri atacurile tătarilor (popor migrator ce provenea din Asia), regele Ungariei a dorit să creeze o marcă de apărare (un fel de stat mic) la est de Munţii Carpaţi. Primul conducător al acestui mic stat a fost voievodul Dragoş, originar din Maramureş. În jurul anului 1360, Bogdan, ce provenea tot din Maramureş, a intrat în Moldova, a preluat conducerea acesteia şi a rupt legăturile cu Ungaria punând bazele statului medieval moldovean independent.
 
Poate cel mai cunoscut domn al Moldovei în perioada medievală a fost Ştefan cel Mare (1457-1504), reprezentant al luptei duse împotriva Imperiului Otoman pentru apărarea hotarelor. Venirea pe tron a lui Ştefan cel Mare a fost susţinută de către domnitorul Ţării Româneşti din acea vreme, Vlad Ţepeş. În timpul său activităţile comerciale, agricultura şi meşteşugurile au cunoscut o dezvoltare deosebită; de asemenea, s-au ridicat noi târguri, au fost construite biserici şi mănăstiri, a fost organizată armata şi s-au întărit cetăţile din sistemul de apărare. Ştefan cel Mare a purtat lupte cu maghiarii, polonezii, turcii şi tătarii. Una din cele mai importante bătălii câştigate împotriva otomanilor a fost cea de la Vaslui, din anul 1475, dar un an mai târziu voievodul avea să fie înfrânt la Războieni. În anul 1497 Ştefan cel Mare a înfrânt armata poloneză la Codrii Cosminului, înlăturând suveranitatea Poloniei asupra Moldovei. Domnitorul a murit în anul 1504 şi a fost înmormântat la mănăstirea Putna.
 
După câteva secole foarte agitate, situaţia ţărilor române s-a schimbat în secolul al XVIII-lea. Imperiul Otoman a decis să elimine orice şanse de rezistenţă şi împotrivire ale ţărilor române prin aducerea unor conducători străini, astfel, ultimii domnitori români pentru o perioadă de 100 de ani aveau să fie Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi Dimitrie Cantemir în Moldova. 
 
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a condus ţara timp de 26 de ani dovedindu-se un bun diplomat care a plătit mari sume de bani Imperiului Otoman ca să poată păstra starea de echilibru a ţării. Acesta a avut legături apropiate cu Imperiul Habsburgic şi cu Rusia. De asemenea, a fost un mare apărător al culturii, a construit palate (Palatul de la Mogoşoaia), a înfiinţat şcoli şi a tipărit cărţi religioase. A fost detronat de către otomani care aflaseră de legăturile sale cu Rusia şi a fost dus la Constantinopol alături de fiii săi, toţi fiind ucişi pentru nesupunere. 
 
Dimitrie Cantemir (1710-1711) a încercat să elibereze ţara de sub dominaţia turcească făcând o alianţă deschisă cu Rusia şi implicându-se în războiul dintre ruşi si otomani. Cu toate acestea, trupele alianţei ruso-moldovene au fost înfrânte la Stănileşti în anul 1711 şi Dimitrie Cantemir a trebuit să se refugieze în Rusia. A fost un mare om de cultură, scriind cărţi de filosofie, literatură şi de istorie – cea mai importantă fiind „Descrierea Moldovei”. A murit în anul 1723 în Rusia.
 
De reţinut: Vocabular:
 Cele trei ţări române din perioada medievală poartă numele de Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.
 Ţările române au, la origini, state de mici dimensiuni care s-au extins ulterior.
 Ţările române au depins şi au fost influenţate de către statele şi imperiile vecine, în special de către Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic şi, de la începutul secolului al XVIII-lea, de către Rusia.
 Principalul inamic al ţărilor române în perioada medievală a fost Imperiul Otoman.
 Voievodat: denumirea dată statelor din perioada medievală; formaţiune de dimensiuni mai mici decât ale unui stat, condusă de un voievod.
 Atestat (documentar): dovedit, confirmat, care există în scris.
 Mitropolie: instituţie administrativă a Bisericii ortodoxe.
 Boier: mare stăpân de pământ (care deţinea, uneori, şi o funcţie înaltă în stat); persoană din aristocraţia feudală; nobil.
 Autonomie: drept (al unui stat, al unei regiuni, a unei naţionalităţi sau a unei minorităţi naţionale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală.
 Suzeranitate: drept de stăpânire al unui stat faţă de alt stat care, deşi are un guvern propriu, nu are autonomie completă.
 
Test recapitulativ 
 
1. Care sunt cele trei ţări române?
2. Cine a fost primul conducător al Ţării Româneşti şi ce a făcut el?
3. Daţi exemple de conducători din Moldova?
4. Ce a reuşit să facă Mihai Viteazul?
5. Cine a fost Constantin Brâncoveanu şi ce a făcut el?
 
Crearea statului naţional român
  
Un eveniment important pentru Ţara Românească la începutul secolului XIX a fost Revoluţia din anul 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, ce a avut ca şi cauze principale nemulţumirile ţăranilor faţa de asuprirea boierilor, precum şi existenţa conducătorilor fanarioţi (domnitori de origine greacă impuşi de către Imperiul Otoman, după domniile lui Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir). Revoluţia a fost oprită de intrarea trupelor otomane în ţară dar şi de neînţelegerile cu aliaţii lui Tudor Vladimirescu. Totuşi, începând cu anul 1822, Ţara Românească dar şi Moldova aveau să redeţină dreptul de a alege conducători autohtoni, români.
 
Anul 1848 a fost anul revoluţiilor în întregul continent european, iar curentul ce promova unitatea naţională, libertatea, şi egalitatea în drepturi a ajuns inclusiv în ţările române. Evenimentele din ţările române au rămas cunoscute în istorie ca şi „revoluţia paşoptistă” şi au fost conduse de către grupuri de intelectuali, cei mai importanţi reprezentanţi ai mişcării revoluţionare pe teritoriul ţărilor române fiind Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Simion Bărnuţiu si Avram Iancu. Adunarea de la Blaj din mai 1848, la care au participat aproximativ 40.000 de români din Transilvania, a avut ca şi scop respingerea integrării Transilvaniei în Imperiul Habsburgic precum şi recunoaşterea drepturilor naţiunii româneşti. Deşi a fost oprită, iar conducătorii revoluţiei au fost obligaţi să părăsească ţara, Revoluţia de la 1848 a reuşit să pună bazele formării statului naţional independent unitar român. 
 
La scurt timp după Revoluţia din 1848, poporul român – sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza – a făcut primul pas marcant pe drumul spre modernitate.
 
Astfel, în anul 1858, marile puteri europene ale vremii (Anglia, Franţa, Rusia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Sardinia şi Prusia) au adoptat „Convenţia de la Paris”, document prin care se recunoştea practic originea şi istoria comună a Moldovei şi Ţării Româneşti şi prin care se accepta ca cele două ţări să fie unite din punct de vedere legislativ şi să aibă unele instituţii comune, în timp ce conducerea politică (domnitorii, guvernele şi parlamentele) rămânea separată. În urma alegerilor făcute de către adunările special formate în acest sens, la 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales ca şi domnitor al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859, în Ţara Românească, este ales acelaşi domnitor.
 
În fapt, prin dubla-alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), cele două ţări separate până atunci s-au putut uni în cadrul unui singur stat, ce va purta numele de „Principatele Unite ale Moldovei şi Tării Româneşti”. Cuza a fost considerat un conducător reformator din multe puncte de vedere, în perioada sa fiind adoptate: legea agrară (prin care ţăranii primeau terenuri), legea învăţământului primar (4 clase obligatorii şi gratuite pentru toţi copiii), primul Cod Civil şi primul Cod Penal. De asemenea, au fost înfiinţate universităţi la Bucureşti şi la Iaşi. 
Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să renunţe la tron în anul 1866 în urma unui complot, a părăsit ţara şi a murit în anul 1873 în Germania.
 
Pentru a pune capăt problemelor şi rivalităţilor interne ce au apărut după abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dorit aducerea pe tron a unui conducător străin, care să beneficieze de susţinerea marilor puteri. 
Persoana aleasă a fost Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (Carol I), de origine germanică, descendent dintr-o familie conducătoare europeană. Carol a deţinut titlul de principe între 1866-1881 şi pe acela de rege între 1881-1914. 
Printre evenimentele cele mai importante ce au avut loc pe parcursul domniei sale se pot enumera: 
 Adoptarea, în anul 1866, a primei Constituţii a României, constituţie elaborată după modelul Legii fundamentale a Belgiei – una din cele mai democratice din acea vreme. 
 Proclamarea Independenţei faţă de Imperiul Otoman, prin citirea Declaraţiei de Independenţă în Parlamentul României la 9 mai 1877; independenţa naţională a statului a fost recunoscută în urma războiului împotriva otomanilor din anii 1877-1878 (cunoscut drept Războiul de Independenţă), unde armata română - alături de Rusia - a câştigat luptele de la Plevna, Rahova şi Vidin.
 Apariţia primelor partide politice, Partidul Liberal şi Partidul Conservator, care au participat la conducerea ţării până la Primul Război Mondial.
După obţinerea independenţei, în anul 1881, statul ce purta numele de „Principatele Unite” a fost proclamat Regat. Astfel, forma de guvernare s-a modificat, luând fiinţă România – recunoscută ca monarhie constituţională.
În perioada în care s-a aflat la conducerea ţării, Carol I a reuşit să menţină liniştea internă şi să asigure dezvoltarea şi reformarea în multe domenii.
 
Următoarea persoană ce avea să vină pe tron, Ferdinand I (1914-1927) era nepotul de frate al lui Carol I şi a fost căsătorit cu Regina Maria. Aceasta a reprezentat foarte bine interesele României în străinatate făcând cunoscute cultura şi istoria poporului român.
În timpul lui Ferdinand I avea să se desăvârşească ultima mare dorinţă a poporului român, unirea tuturor românilor. Totuşi, acest lucru nu putea să se întâmple oricum, Primul Război Mondial a reprezentat contextul afirmării României în scopul unirii, acesta a început în anul 1914 între Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) şi Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) pe motivul reîmpărţirii teritoriilor din Europa şi a imperiilor coloniale. România a intrat în acest război pentru eliberarea provinciilor aflate în stăpânire austro-ungară în anul 1916 şi a câştigat bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz în vara anului 1918, victorii ce au alimentat speranţa câştigării războiului. După terminarea acestui război de partea taberei învingătoare, România şi-a putut îndeplini idealul unităţii naţionale.
 
Mai exact, în urma unirilor Basarabiei cu România la 27 martie 1918 şi Bucovinei cu România la 15 noiembrie 1918 a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. La acestă adunare, ce a avut loc pe 1 decembrie 1918, au participat peste 100.000 de români din Transilvania şi Banat şi a fost proclamată unirea Transilvaniei cu România. Acest eveniment poartă numele de Marea Unire. Astfel, toţi românii au ajuns să locuiască în cadrul aceloraşi graniţe, înăuntrul unui singur stat. 
 
De reţinut: Vocabular:
 Idealurile poporului român în drumul său spre modernitate au fost egalitatea drepturilor, libertatea, independenţa şi unitatea naţională.
 În secolul XIX, România a depus eforturi extraordinare pentru a se afirma pe plan internaţional.
 Destrămarea Imperiului Otoman a reprezentat o rampă de lansare pentru poporul român în context european.
 La 1 decembrie 1918 a fost proclamată Marea Unire, la Alba Iulia.  Conducători fanarioţi: conducători ai Imperiului Otoman în ţările române.
 Iobag: ţăran dependent de stăpânul său, obligat să facă acestuia prestaţii în muncă, în natură sau în bani şi legat de pământ (fără drept de strămutare).
 Intelectual: persoană care posedă o pregătire de specialitate şi lucrează în domeniul artei, al ştiinţei, tehnicii etc.
 Complot: inţelegere secretă a câtorva persoane care pregătesc o acţiune împotriva unei persoane, a unui stat etc.
 A proclama: a anunţa ceva în mod solemn şi oficial; a aduce la cunoştinţa publică (printr-o proclamaţie) un fapt de mare importanţă şi de interes general.
 
Test recapitulativ
 
1. Ce scopuri a avut revoluţia din 1848?
2. Numiţi trei conducători ai revoluţiei din 1848.
3. Ce a realizat Al. I. Cuza?
4. Când şi-a câştigat România independenţa şi cum a făcut acest lucru?
5. Ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918?
 
România în perioada interbelică
 
Perioada interbelică reprezintă perioada dintre cele două războaie mondiale (aproximativ între anii 1918-1939).
Modificarea teritorială ce a apărut după Marea Unire din 1918 a dus la necesitatea adoptării unei noi constituţii, în locul celei din 1866. Astfel, noua lege fundamentală a fost adoptată de către Parlament în 1923, în timpul Guvernului condus de I.C. Brătianu. Aceasta, a prevăzut, în mod legal, caracterul naţional unitar al statului român şi a impus un regim democratic. După acest moment, au apărut partide şi grupări politice cum ar fi: Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Comunist (înfiinţat în anul 1921 şi trecut în ilegalitate în anul 1924), legionarii precum şi partidele minorităţilor naţionale.
Din punctul de vedere al formei de guvernare din România, monarhia constituţională s-a menţinut  în perioada interbelică, fiind reprezentată prin: regele Ferdinand I (1914-1927), perioada Regenţei (1927-1930) şi domnia regelui Carol al II-lea (1930-1940). 
 
După moartea tatălui său (Ferdinand I) Carol al II-lea (1930-1940) nu a dorit să preia puterea statului la început, astfel, Mihai (fiul său) devenea rege deşi era minor atunci. În anul 1930 a preluat puterea de la Mihai şi, mai târziu, în anul 1938, acesta a dorit să slăbească puterea partidelor politice şi a transformat regimul într-o monarhie autoritară – regele deţinea aproape toată puterea din stat.
 
Mihai I (1927-1930 şi 1940-1947) a fost regele ţării în două perioade. În prima perioadă, acesta a devenit principe moştenitor după moartea lui Ferdinand I iar ţara era practic condusă de un grup de trei persoane (numit Regenţă) deoarece Mihai era minor. A doua perioadă a reprezentat doar o urmă a monarhiei ce existase înainte în România, puterea adevărată fiind în mâinile mareşalului Antonescu, numit prim-ministru la plecarea lui Carol al II-lea din ţară. Mihai I s-a opus guvernelor pro-sovietice ce aveau să apară in anii 1945-1946 şi a fost obligat să plece din ţară în anul 1947. A putut să se întoarcă în România abia în anul 1997.
 
În anul 1940 România a fost obligată de către Germania şi Uniunea Sovietică să cedeze teritorii intinse (nord-vestul Transilvaniei, Basarabia, nordul Bucovinei şi sudul Dobrogei) vecinilor săi astfel pierzând aproximativ şi o treime din populaţie. Intrarea în cel de-al doilea război mondial nu a fost dorită iniţial, dar România s-a implicat în lupte dorind să recupereze teritoriile pierdute. România a început războiul de partea Germaniei luptând împotriva Uniunii Sovietice dar după numeroase înfrângeri, la 23 august 1944, a trecut de partea Uniunii Sovietice şi a luptat împotriva Germaniei până la sfârşitul războiului. În anul 1945, România deţinea Transilvania dar pierduse Basarabia, Bucovina şi trei judeţe din sudul Dobrogei. De asemenea, din acest moment, România se afla sub influenţa Uniunii Sovietice permiţând comuniştilor să poată pună mâna pe întreaga putere din stat.
 
De reţinut: Vocabular:
 Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost reprezentată de dezvoltarea conceptului de democraţie în România dar şi de apariţia dictaturilor şi partidelor politice cu viziuni extremiste.
 La sfârşitul perioadei, instituţia monarhică (regalitatea) avea să-şi piardă puterea din România pentru totdeauna.  Minoritate naţională: grup de oameni de aceeaşi limbă şi origine care locuieşte pe teritoriul unui stat naţional.
 Monarhie: formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure persoane (rege, împărat, ţar etc.) şi se transmite de obicei ereditar (de la părinţi către copii).
 
Test recapitulativ
 
1. Ce a prevăzut Constituţia din 1923?
2. Ce partide şi grupări politice au existat în perioada interbelică?
3. Ce fel de monarhie a instaurat Carol al II-lea?
4. Ce s-a întâmplat cu Mihai I?
 
Perioada comunistă
 
Faptul că s-a aflat sub sfera de influenţă a Uniunii sovietice la terminarea celui de-al doilea război mondial a marcat istoria României pentru următorii 50 de ani. 
Primul conducător important al acestei perioade a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965). În timpul cât a condus ţara s-au produs numeroase modificări importante ale modului de viaţă datorate următoarelor legi şi măsuri: naţionalizarea industriei, băncilor, mijloacelor de transport şi chiar a locuinţelor, colectivizarea agriculturii, legea învăţământului - instituţiile de învăţământ trebuiau să servească scopurilor statului şi să prezinte istoria favorabilă sovieticilor - şi producerea unei depărtări continue şi sigure de către Occident. Pentru a pedepsi opozanţii regimului, aceştia erau arestaţi şi trimişi în închisori special create pentru ei sau erau forţaţi să lucreze la şantiere de construcţie în condiţii foarte proaste. În acelaşi scop, s-a înfiinţat poliţia politică numită „Securitate”. România a trebuit să respecte politica comunistă, fiind controlată de către Moscova.
 
După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu (1965-1989) a devenit prim-secretar al Partidului Comunist şi, totodată, noul conducător al ţării. În primii 10 ani de conducere situaţia generală a ţării s-a îmbunătăţit şi s-a produs o apropiere faţă de statele din Occident în acelaşi timp cu o depărtare faţă de Uniunea Sovietică. Începând cu anii 1975-1980 situaţia s-a schimbat în rău şi Ceauşescu a dorit să plătească datoria externă a României prin exportarea unei mari părţi din ce se producea în ţară. Astfel, populaţia nu mai era aprovizionată cu cele necesare unui trai decent. De asemenea, au început mari lucrări de construcţie ce au sărăcit economia ţării, cum ar fi Casa Poporului, actualul Palat al Parlamentului. Aceste lucruri au dus la nemulţumiri tot mai mari în rândul populaţiei şi, în final, la evenimentele din decembrie 1989.
 
Pe fondul contextului internaţional al destrămării Uniunii Sovietice în anul 1989 şi a trecerii statelor din Europa Centrală şi de Est la regimuri democratice dar şi a sărăcirii populaţiei pe plan intern, în data de 16 decembrie 1989 au început proteste la Timişoara, urmând ca în zilele următoare, revoluţia să pună stăpânire pe Bucureşti. Ceauşescu a fugit de evenimentele din Bucureşti dar ulterior a fost prins şi în data de 25 decembrie a fost judecat şi executat la Târgovişte alături de soţia sa, Elena.
 
De reţinut: Vocabular:
 Perioada comunistă a reprezentat un moment de dezvoltare a industriei şi infrastructurii României dar, în acelaşi timp, a reprezentat şi o perioadă de îngrădire a libertăţilor individuale.
 Revoluţia din 1989 a beneficiat de contexte externe, cât şi interne, favorabile pentru desfăşurarea acesteia.  Naţionalizare: a trece mijloace de producţie, averi, imobile, în proprietatea statului.
 Colectivizare: a uni proprietăţile agricole şi a determina ţăranii să lucreze în comun pământul.
 Revoluţie: schimbare bruscă şi de obicei violentă a structurilor sociale, economice şi politice ale unui regim dat.
 
Test recapitulativ:
 
1. Ce au schimbat comuniştii in viata socială şi politică a ţării?
2. Ce metode a folosit regimul comunist pentru a descuraja opozanţii regimului?
3. Ce evenimente s-au petrecut în decembrie 1989?
4. Care au fost motivele destrămării regimului comunist?
5. Uniţi fiecare dintre formele de guvernământ pe care le-a avut România de-a lungul timpului (coloana 1) cu numele conducătorului în timpul căruia statul român a cunoscut respectiva formă de guvernământ (coloana 2):
                             Coloana 1                                                          Coloana 2
Monarhie constituţională             Carol al II-lea
Monarhie autoritatră       Carol I
Republică socialistă                     Emil Constantinescu
Republică democratică                 Nicolae Ceauşescu
 
 
România după Revoluţia din decembrie 1989 
 
Revoluţia din decembrie 1989 a marcat înlaturarea dictaturii comuniste, eliminarea lui Nicolae Ceauşescu de la conducerea ţării, schimbarea regimului politic în România (revenirea la democraţie), precum şi demararea procesului de reformare a economiei (trecerea la economia de piaţă). 
Reîntoarcerea la democraţie, în viaţa politică şi socială, s-a manifestat prin constituirea statului de drept (bazat pe „domnia” legilor), pluralismul politic, organizarea de alegeri libere în baza votului universal şi constituirea societăţii civile. Reforma economică s-a caracterizat la rândul ei mai ales prin liberalizarea economiei (trecerea la economia de piaţă, bazată pe cerere şi ofertă şi pe proprietate privată), prin restructurarea întreprinderilor sau a ramurilor economice pentru a aduce profit (a fi rentabile) şi a fi atractive pentru investitori, şi de asemenea prin fenomene negative, precum inflaţia, şomajul şi scăderea nivelului de trai.
 
Constituţia adoptată în 1991, cu modificările aduse în 2003, reprezintă acum legea fundamentală a statului român, bazându-se pe principiile suveranităţii naţionale, supremaţiei legii, separării puterilor în stat şi drepturilor cetăţenilor. Potrivit Constituţiei, România este guvernată ca republică, stat naţional, unitar, suveran, independent şi indivizibil. 
 
Pe plan politic, imediat după căderea regimului comunist, s-a înfiinţat Frontul Salvării Naţionale (FSN) condus de Ion Iliescu. În mai 1990 au avut loc primele alegeri democratice de după revoluţie, acestea fiind câştigate tot de către Ion Iliescu. Acesta a ocupat funcţia de preşedinte până în anul 1996. La guvernare s-a aflat Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR). 
Între anii 1996 şi 2004 alegerile au fost câştigate, prin alternanţă, de către liberal-democraţi şi de către social-democraţi. În ultimii 10 ani, România a făcut progrese extraordinare pe plan economic şi social dar şi pentru a deveni un stat european cu drepturi depline prin intrarea în NATO în anul 2004 şi în Uniunea Europeană în anul 2007.
 
De reţinut: Vocabular:
 După 1989, România a avut nevoie de mulţi ani pentru a reuşi să regleze mecanismul economiei de piată.
 Unul dintre cele mai mari progrese efectuate de către România în ultimii ani a fost integrarea în Uniunea Europeană.  Societate civilă: instituţiile şi organizaţiile sociale şi civice care constituie temelia unei democraţii funcţionale.
 Referendum: vot prin care cetăţenii unei ţări se pronunţă asupra unei chestiuni importante de ordin general.
 
Test recapitulativ
 
1. Cine a preluat puterea statului după revoluţia din 1989?
2. Care sunt principiile statului de drept?
3. Ce a prevăzut Constituţia din 1991?
4. Ce progrese economice a realizat România?
Cum a devenit România un stat european cu drepturi depline
 

 

 

 

المزيد من: