OMUL ŞI SOCIETATEA

 

 

 

 
Convieţuirea în familie
 
 
Forme ale familiei: căsnicia, parteneriatul de viaţă
 
Familia este acel grup de persoane alcătuit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge sau prin adopţie. Potrivit legii române, la origine familia se întemeiază prin „căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. 
 
Dreptul persoanei la viaţa intimă, familială şi privată este recunoscut şi ocrotit potrivit prevederilor Constituţiei României , ale altor acte normative interne, precum şi potrivit principiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului . 
 
Astfel, legislaţia la care facem referire stabileşte cǎ: „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi”, iar „autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.” De asemenea, Codul Familiei (art. 1) susţine instituţia familiei şi aratǎ cǎ: „În România statul ocroteşte cǎsǎtoria şi familia,  sprijinind, prin mǎsuri  de naturǎ  economicǎ şi socialǎ, dezvoltarea şi consolidarea” acesteia. Şi actele normative specifice azilului conţin prevederi referitoare la sprijinirea familiei,  articolul 7 din Legea 122/2006 privind azilul arătând că: „Autorităţile române asigură respectarea principiului unităţii familiei.” 
 
Căsătoria
 
În ceea ce priveşte căsătoria, prin aceasta se înţelege “uniunea legală, liber consimţită între un bărbat şi o femeie pentru întemeierea unei familii”  sau „traiul comun între soţi”.
 
În România, se considerǎ cǎ întemeierea unei familii se realizeazǎ prin încheierea unei cǎsǎtorii liber-consimţite, adicǎ realizate prin acordul comun al celor doi soţi. Pe tot parcursul relaţiei dintre ei, cei căsătoriţi vor avea drepturi egale.
 
Codul Familiei stabileşte, prin art. 2, că: “Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material”. 
 
Vârsta minimă de căsătorie este de optsprezece ani. 
Este interzisă căsătoria între rude până la al patrulea grad inclusiv.
 
O persoană poate fi căsătorită, la un moment dat, cu un singur partener. Cu alte cuvinte, este interzis ca o persoană deja căsătorită să mai oficieze încă o căsătorie legală, până ce prima nu s-a încheiat (prin divorţ sau prin decesul partenerului).
 
Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale pe perioada cât sunt căsătoriţi. 
 
Soţii trebuie să hotărască de comun acord în ceea ce priveşte încheierea căsătoriei. O persoană nu poate fi forţată să încheie o căsătorie dacă nu doreşte. La ceremonia de căsătorie participă prietenii apropiaţi şi familiile tinerilor. Este obligatorie această oficializare a relaţiei în faţa autorităţilor, pentru ca respectiva uniune să fie recunoscută ca fiind una legală (producătoare de efecte juridce). Căsătoria religioasă, dacă este organizată (nefiind obligatorie) beneficiază de o pregătire specială.
 
Relaţiile dintre soţi, ca membrii ai aceleiaşi familii, se desfăşoară într-un spirit de egalitate,  afecţiune, toleranţă şi respect reciproc. 
În legătură cu creşterea copiilor, soţii au de asemenea drepturi şi obligaţii egale care, potrivit legii, se exercită numai în interesul copiilor. De asemenea, Codul Familiei subliniază că „Statul român apără interesele mamei şi copilului, manifestând o grijă deosebită pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii.”
În caz de divorţ, părintele căruia nu îi este încredinţat copilul are obligaţia de a plăti pensie de întreţinere pentru cel mic, în funcţie de veniturile sale.
 
Parteneriatul de viaţă 
 
Prin „parteneriat de viaţă” se înţelege „convieţuirea unui bărbat cu o femeie fără îndeplinirea formelor legale de căsătorie ” iar în România, parteneriatul a două persoane între care nu s-a  încheiat o căsătorie potrivit legii nu este recunoscut ca o relaţie oficială. 
 
Desigur, parteneriatul de viaţă nu este interzis. Două persoane pot locui împreună, însă această convieţuire nu produce efecte juridice, nu poate fi recunoscută ca o uniune legală, din care să rezulte aceleaşi drepturi recunoscute în favoarea soţilor. În cadrul parteneriatului, de exemplu, unul dintre parteneri nu poate fi moştenitor legal al celuilalt.
Majoritatea statelor europene (Islanda, Danemarca, Suedia, Marea Britanie) recunosc acest parteneriat de viaţă ca fiind o formă oficială de convieţuire. Dar, după cum am arătat, statul român ocroteşte căsătoria şi familia, apără interesele mamei şi ale copilului şi recunoaşte numai căsătoria „încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă”. 
 
Dacă din parteneriatul de viaţă rezultă şi copii, aceştia vor dobândi numele de familie al unuia dintre părinţi sau al amândurora, se vor bucura de aceleaşi drepturi şi aceeaşi protecţie ca orice copil din căsătorie, iar ambii părinţi vor avea obligaţia de a veghea la buna lor creştere şi dezvoltare. 
 
 
Rolul femeii în societate; egalitatea persoanelor în exercitarea drepturilor
 
Toate persoanele beneficiază de recunoaşterea drepturilor la viaţă, libertate individuală, sănătate, educaţie, exprimare, informaţie, cultură, muncă, circulaţie, asociere etc.
 
Societatea româneascǎ este una modernă, care a trecut prin modificări de mentalităţi, de  atitudini şi chiar de tradiţii. Tocmai datorită modificărilor sociale, femeia a început să aibă un rol din ce în ce mai important în familie şi în comunitatea din care face parte. 
De altfel, în România este interzisǎ discriminarea persoanelor pe criterii “de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială” (art. 4 alin. 2 din Constituţia României).
 
Egalitatea în drepturi a femeii şi a bărbatului este recunoscută atât în plan familial, cât şi al drepturilor socio-economice sau politice. 
 
Femeile pot munci, pot ocupa aceleaşi funcţii ca şi bărbaţii, pot îndeplini aceleaşi activităţi economice sau politice şi pot avea aceleaşi roluri în cadrul familiei şi în societate. Deşi există încă unele prejudecăţi, femeile au posibilitatea de a se implica în activitatea socio-economică, un număr mare de femei aflându-se la conducere societăţilor comerciale, instituţiilor de învăţământ sau autorităţilor publice; de asemenea, femeile pot lucra în orice domeniu şi pot fi independente economic, având dreptul la un salariu egal cu al bărbaţilor (pentru o muncă egală ).
 
Şi în familie (în relaţia de cuplu formată prin căsătorie), femeia are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbatul, ea fiind soţie, mamă, dar putând contribui prin muncă şi la asigurarea veniturilor familiei. În ceea ce priveşte luarea deciziilor în familie, este normal ca între cei doi parteneri să existe egalitate, ei consultându-se şi să ajungând împreună la o înţelegere.
 
 
Drepturile copilului 
 
Dezvoltarea normalǎ a copiilor poate avea loc numai în condiţiile respectǎrii unor drepturi şi principii generale, stabilite printr-o serie de documente naţionale şi internaţionale (la care România este parte).
Tuturor copiilor le sunt recunoscute aceleaşi drepturi, indiferent de locul în care se aflǎ, fie cǎ 
se gǎsesc la şcoalǎ, ori în cadrul unor instituţii de îngrijire şi educare, chiar dacǎ ar creşte împreunǎ cu 
pǎrinţii naturali sau în familii adoptive. 
Responsabilitatea privind creşterea un copil revine mai întâi părinţilor naturali, biologici. Persoanele care răspund pentru creşterea şi educarea copiilor, ori acelea care – datorită funcţiei pe care o deţin sau a activitǎţii pe care o desfǎşoarǎ – pot influenţa în vreun fel dezvoltarea copiilor, trebuie sǎ cunoascǎ existenţa acestor drepturi ale minorilor. 
 
Este de datoria noastră, a tuturor, să respectăm drepturile tuturor copiilor din România şi să prevenim orice încălcare a lor.
 
 Fiecare copil are dreptul fundamental de a trăi alături de părinţii săi, iar răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor.
 Toţi copii sunt egali, fără discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, naţionalitate sau etnie, limbă, religie, opinii politice, stare materială sau poziţie socială etc. 
 Copilul se naşte cu dreptul de a avea un nume de familie, un prenume şi o naţionalitate. 
 Tuturor copiilor le este garantat accesul la educaţie, iar părinţii sunt cei care au obligaţia de a înscrie copiii la şcoală şi de a se asigura că aceştia frecventează cursurile. 
 Copiii sunt liberi să îşi exprime propriile idei şi păreri şi să practice propria lor religie; cu toate acestea, părinţii sau persoanele care au copii în îngrijire poartă răspunderea pentru educaţia corectă,  atitudinile şi convingerile insuflate copiilor lor.  
 Accesul copiilor la servicii medicale, tratamente şi medicamente este asigurat de către stat, existând o obligaţie a persoanelor care au copii în îngrijire de a solicita asistenţa medicală pentru aceştia, dacă se impune.
 Un drept foarte important, recunoscut oricărui copil, este acela de a fi protejat împotriva  oricărei forme de neglijenţă, violenţă sau  abuz, indiferent cine ar comite-o. Astfel, se interzice neglijenţa şi orice pedeapsă fizică, fie că ar fi aplicată acasă, de părinţi, ori într-o instituţie care ar trebui să asigure  protecţia şi educaţia copilului.
 Minorii au dreptul de a fi protejaţi împotriva exploatării; ei nu pot fi obligaţi să muncească, fiindcă se consideră că astfel li se poate afecta educaţia sau sănătatea. Vîrsta minimă de angajare este 15 ani, dar copiii cu vârste între 15 şi 18 ani beneficiază, în cazul în care sunt angajaţi, de măsuri de protecţie specifice.
 
 
Legătura între generaţii; gradele de rudenie
 
Gradele de rudenie reprezintă relaţiile stabilite între persoanele care aparţin aceleiaşi familii. Legături de rudenie se stabilesc, de exemplu: între fraţi şi surori, între părinţi şi copii, între bunici şi nepoţi, între veri etc. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, deşi uneori pot apărea conflicte între generaţii din cauza diferenţelor de vârstă, educaţie, mentalităţi, valori, între rude trebuie să existe afecţiune, respect şi sprijin reciproc.
În schema de mai jos (denumită „arbore genealogic”) se regăsesc exemple ale legăturilor stabilite de fiecare dintre noi în cadrul familiei, precum şi denumirea generală pe care o poartă membrii familiei noastre, în funcţia de relaţia pe care o avem cu ei.
 
Arborele genealogic este o figură în formă de copac reprezentând ramificaţiile unei familii şi legăturile de rudenie stabilite între membrii ei.
 
 
 
 
 
Test recapitulativ
 
1. Ce înţelegeţi prin căsătorie liber-consimţită?
2. Cum explicaţi noţiunea de “egalitate în drepturi” a soţilor?
3. Cunoaşteţi câteva drepturi ale copilului?
4. Cine are responsabilitatea creşterii şi educării copiilor?
5. Cum aţi putea explica rolul femeii în societatea românească?
6. Care credeţi că sunt avantajele căsătoriei?
7. Parteneriatul de viaţă este o relaţie recunoscută ca fiind oficială?
8. Puteţi da exemple de câteva rude apropiate ale dumneavoastră, indicând care este legătura de familie pe care o aveţi cu acestea?
 
Diversitatea religioasă – toleranţa şi libertatea credinţei
 
 
Toleranţa şi libertatea credinţei (religii/confesiuni în România)
 
Statul român recunoaşte şi garantează libertatea religioasă, în sensul că oferă oricărei persoane posibilitatea de a opta pentru o anumită confesiune – ale cărei principii şi practici se apropie de idealurile şi valorile sale personale. 
 
Diversitatea religioasă este protejată inclusiv prin prevederile Constituţiei României (art. 29), care stabileşte următoarele:
“Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. 
În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă. 
Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate. 
Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.”
 
Este deci important să se reţină că fiecare individ este liber să aleagă o anumită credinţă religioasă şi să trăiască potrivit acesteia atâta timp cât respectă posibilitatea de exercitare a drepturilor şi libertăţilor altora.
 
Chiar dacă în România avem o religie dominantă (creştin-ortodocşii alcătuiesc aproximativ 85% din populaţia ţării ), există şi alte culte sau religii recunoscute oficial, iar între practicanţii acestora trebuie să se manifeste un spirit de toleranţă, de acceptare şi nediscriminare.
 
Religii sau confesiuni în România
 
După cum am arătat, religia predominantă, practicată de majoritatea populaţiei din  România, este cea creştin-ortodoxă.
 
Cu toate acestea, oamenii trebuie să înţeleagă şi să suţină importanţa toleranţei, a acceptării, a atitudinii de respect reciproc între reprezentanţii şi practicanţii diferitelor confesiuni.
 
În România sunt recunoscute oficial mai multe culte religioase, printre care: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Reformat-Calvină (protestantă), Biserica Română Unită cu Roma (Biserica Greco-Catolică),  Biserica Penticostală, Biserica Baptistă, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Biserica Unitariană, Cultul Musulman, Biserica Evanghelică-Lutherană de Confesiune Augustană, Cultul Creştin de Rit Vechi, Cultul Mozaic şi altele.
Cultele religioase sunt autonome faţă de stat, care are însă obligaţia de a le sprijini.
 
Discriminarea persoanelor pe motive de apartenenţă religioasă, ca şi incitarea la discriminare şi promovarea urii religioase, sunt interzise.
 
 
Sărbătorile românilor şi celebrările religioase
 
Sărbătorile naţionale în România, declarate şi “zile nelucrătoare” potrivit legii , sunt :
 1 şi 2 ianuarie;
 prima şi a doua zi de Paşti;
 1 mai;
 prima şi a doua zi de Rusalii; 
 Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria – 15 august);
 1 decembrie;
 prima şi a doua zi de Crăciun;
 2 zile pentru fiecare dintre cele două sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora.
 
În ceea ce priveşte sărbătorile religioase, deoarece marea parte a cetăţenilor români sunt creştini ortodocşi şi catolici, ei celebrează cu mare fast Paştele, Rusaliile sau Crăciunul, respectând totodată  obiceiurile specifice. În afară de marile sărbători care au şi o semnificaţie religioasă, românii mai celebrează şi alte ocazii de-a lungul anului; astfel, anumite zile şi tradiţiile asociate acestora capată un simbolism aparte. Prin urmare, cele mai cunoscute ocazii de sărbătoare la creştini sunt următoarele:
 Crăciunul  este o sărbătoare religioasă care marchează naşterea lui Iisus Hristos şi se celebrează în datele de 25, 26, 27 decembrie, alături de familie, de prieteni şi rude mai apropiate. În seara de Ajun (24 decembrie) se obişnuieşte să se împodobească bradul, iar sub acesta se aşează daruri pentru membrii familiei şi pentru invitaţi. Urările tradiţionale sunt “Crăciun fericit!”, “Sărbători fericite!” etc.
 Floriile  reprezintă o sărbătoare religioasă care are loc cu o săptămână înaintea Paştelui. Cu această ocazie  sunt felicitaţi (şi chiar primesc mici cadouri) toţi cei care poartă nume de flori (precum Florin, Florina, Crin, Violeta, Crina, Viorel, Brânduşa, Viorica etc).
 Paştele  este o sărbătoare creştină care are loc primăvara, durează 3 zile şi semnifică învierea lui Iisus Hristos după răstignirea pe cruce. Slujba religioasǎ specifică are loc în lăcaşele de cult (biserici) în timpul nopţii de sâmbătă spre duminică, la orele 24, iar urarea tradiţionalǎ pe care o transmitem în zilele următoare tuturor cunoscuţilor este “Hristos a înviat!” (rǎspunsul tradiţional fiind “Adevărat a înviat!”). Cu această ocazie există obiceiul de a dărui copiilor dulciuri, mici figurine şi ouă din ciocolată, hăinuţe noi etc. 
 
Alte ocazii festive pentru români sunt cele marcate de zile speciale, ca de exemplu:
 Anul Nou: reprezintă pentru mulţi români cea mai mare petrecere a anului, marcând începutul unui nou an calendaristic şi finalul anului anterior. Astfel, în seara de 31 decembrie/1 ianuarie se organizează mese festive şi se pot oferi mici cadouri simbolice, mai ales dacă persoanele nu au petrecut şi Crăciunul împreună. Urarea tradiţională este “La mulţi ani!”.
 Marţişorul şi ziua femeii: data de 1 martie simbolizează finalul iernii, venirea primăverii, începutul unui nou sezon. Cu ocazia zilei de 1 martie, doamnele şi domnişoarele primesc mici decoraţiuni de pus în piept, legate cu un şnur alb-roşu. Mărţişoarele, simboluri ale primăverii, sunt oferite de obicei de către bărbaţi (dar şi femeile le pot oferi în general altor femei). În data de 8 martie se sărbătoreşte ziua femeii, existând obiceiul de a se oferi doamnelor flori de primavară sau mici cadouri.
 Ziua copilului, sărbătorită la 1 iunie;
 Data de 26 iunie, care marchează  Ziua Drapelului Naţional în amintirea zilei de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluţionar a decretat că Tricolorul va reprezenta steagul naţional al tuturor românilor;
 Data de 29 iulie , reprezentând Ziua Imnului Naţional;
 Data de 1 decembrie - semnifică ziua naţională a României şi marchează de fapt Marea Unire de la 1918; din punct de vedere istoric, reprezintǎ data la care Transilvania, provincie istoricǎ, s-a unit cu România, contribuind la formarea României Mari;
 Sfântul Nicolae (6 decembrie) semnifică atât ziua dedicată unuia dintre cei mai mari sfinţi ai religiei creştin-ortodoxe, cât şi o sărbătoare foarte iubită de către copii, care primesc cu această ocazie cadouri (dulciuri, jucării).
 
De asemenea, sunt considerate mari sărbători şi zilele de celebrare corespunzǎtoare Sfinţilor importanţi, precum: Sfântul Andrei – 30 noiembrie; Sfânta Maria – 15 august şi 8 septembrie, Sfântul Vasile – 1 ianuarie;  Sfântul Ioan – 7 ianuarie; Sfântul Gheorghe – 23 aprilie, Sfinţii Constantin şi Elena – 21 mai; Sfântul Alexandru – 30 august). Este politicos ca în zilele respective să le transmitem felicitări (urarea comună fiind “La mulţi ani!”) celor care poartǎ aceste nume.
 
Aniversările personale ale celor apropiaţi, respectiv zilele de naştere şi onomastica (ziua numelui, care se celebrează potrivit calendarului ortodox), sunt tot nişte ocazii speciale, festive, când se fac urări şi se oferă cadouri. 
 
 
 
Test recapitulativ:
 
1. Care consideraţi că sunt sărbătorile cele mai importante în România?
2. Cunoaşteţi vreun obicei specific sau vreo urare care se transmite celor dragi cu ocazia Crăciunului?
3. Ce înţelegeţi prin diversitate religioasă şi toleranţă?
 
 
 
 
 
 
Importanţa educaţiei pentru evoluţia personală şi succesul profesional; importanţa familiei în succesul educaţional al copiilor
 
 
Rolul educaţiei în evoluţia personală şi succesul profesional
 
Prin “educaţie” înţelegem acele mǎsuri care au ca scop formarea intelectuală, morală sau fizică a copiilor, tinerilor, sau oamenilor în general. Totodatǎ, educaţia reprezintă transmiterea experienţei de viaţă şi a culturii specifice, de la cei mai în vârstă către generaţia tânără.
 
O persoanǎ „educatǎ” este cea care a primit o bunǎ-creştere, şi care se poate comporta civilizat în societate.
 
Educaţia, atât de importantǎ pentru evoluţia personalǎ şi profesionalǎ a fiecǎrui individ, este  asiguratǎ mai ales în cadrul familiei şi şcolii.
 
Familia este cea care îi oferă copilului afecţiune, suport, protecţie, dar şi primele informaţii despre lumea care îl înconjoară sau primele reguli de comportament. Familia influenţează evoluţia ulterioară a persoanei; de aceea, rolul său în asigurarea educaţiei elementare este foarte important. Părinţii reprezintă pentru cei mici adevărate modele, iar influenţa lor reprezintă pentru copii educaţia de bază, “cei şapte ani de acasă”.
 
Părinţii trebuie să fie echilibraţi în educarea copiilor. Nu este de dorit să fie foarte protectori, însă nici exagerat de severi sau brutali. 
În perioada şcolară mai ales, copilul are nevoie de linişte şi siguranţă, de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de flexibili. 
 
Copii au nevoie să simtă că părinţii le oferă atenţie, dar în acelaşi timp au nevoie să înţeleagă care sunt obligaţiile lor şi care sunt valorile pe care trebuie să le respecte. 
Cu toate acestea, nu doar familia are un rol important în educarea copiilor, ci şi şcoala, ca instituţie de învătământ. Odată cu înscrierea la şcoală, copilul cunoaşte persoane noi (colegi, învăţători, profesori), care nu fac parte din familia sa, dar care vor avea o sarcină importantă în educarea şi formarea sa.  
Copii şi tinerii trebuie educaţi astfel încât să înţeleagă faptul că şcoala şi apoi munca (profesia pe care o vor alege) reprezintǎ unele dintre cele mai importante activitǎţi din viaţa persoanei. Părinţii ar putea să îi încurajeze pe tineri să îşi aleagă la un moment dat o anume profesie, ţinând cont de educaţia primită, de valorile şi de aptitudinile înnǎscute sau dobândite.
 
Şansele unei tânăr de a avea succes din punct de vedere profesional depind de educaţia primită în familie şi în şcoală, de aptitudini, interese, cât şi de susţinerea părinţilor şi altor persoane apropiate.
 
Accesul la educaţie; sistemul de învăţământ
 
Toţi copiii au dreptul la învăţătură, şi este important ca familia să susţină copilul pe perioada vieţii şcolare, atât din punct de vedere financiar, dar şi printr-o atitudine de bunăvoinţă, afecţiune, răbdare.  
 
Statul, prin Constituţie şi prin legislaţia în vigoare, recunoaşte tuturor persoanelor dreptul  la învăţătură – cu posibilitatea de a accesa toate formele de învǎţǎmânt (de la cel primar la cel superior) – precum şi accesul la piaţa de muncǎ, la informaţie, la cultură şi la exprimare liberǎ. 
 
Sistemul românesc de învăţământ este organizat în: 
 învăţământ preşcolar;
 învăţământ primar, cuprinzând clasele I-IV; 
 învăţământ secundar, care cuprinde gimnaziul (clasele V-VIII), ciclul inferior al liceului (clasele IX-X) şi ciclul superior al liceului (clasele XI – XII);
 învăţământ superior, postliceal (studiile universitare) etc.
Copii merg la şcoală, în mod normal, începând cu vârsta de 6 ani. Începând de la această vârstă este bine ca părinţii să le explice cât este de important să înveţe, să îşi facă prieteni dintre colegi, să se comporte frumos, să fie toleranţi faţă de ceilalţi.
 
 
Importanţa familiei în succesul educaţional al copiilor
 
Educaţia poate fi privită ca o influenţare pozitivă a copiilor de către adulţi. 
Orice acţiune educativă a părinţilor, rudelor sau profesorilor asupra copilului produce efecte puternice în personalitatea acestuia. Ea poate duce la rezultatul urmărit de adult, dar poate provoca şi efecte negative, opuse celor aşteptate. De exemplu: pedepsirea severă a unor greşeli poate provoca la copil sau la tânăr tendinţa de a minţi, de a ascunde pe viitor alte erori, teama de a le mai recunoaşte.
Şi adulţii, fie ei părinţi, alte rude, educatori sau profesori, ori persoane care au responsabilitatea educării copiilor şi tinerilor, pot comite greşeli. De aceea, este important ca mai ales următoarele comportamente sau atitudini să fie evitate în educarea copiilor:
 
 Aplicarea unor pedepse foarte severe sau chiar brutale;
 Demonstrarea unei lipse de implicare, de interes, faţă de nevoile copilului;
 Luarea unor decizii arbitrare în legătură cu dorinţele copiilor, decizii care nu le sunt explicate sau motivate acestora;
 Satisfacerea tuturor capriciilor, răsfăţul;
 Interzicerea unor prieteni sau a socializării în general, ceea ce poate duce la izolarea copilului sau la adoptarea unei atitudini discrimatorii nejustificate;
 Acceptarea unui regim de viaţă nepotrivit vârstei;
 Discriminarea unuia dintre copii în raport cu ceilalţi.
 
În concluzie, influenţa adulţilor din familie este deosebit de importantă, ei având rolul de a oferi protecţie şi educaţie copiilor, afecţiune, sprjin în cazul unor eşecuri dar şi un model de comportament.
 
 
 
Test recapitulativ
 
1. Ce înţelegeţi prin “educaţie”?
2. Care este rolul familiei în realizarea educaţiei copiilor? Dar rolul şcolii?
3. Dumneavoastră, ca părinte, îi încurajaţi pe copii să urmeze o şcoală şi să aleagă o anumită profesie? De ce? 
Reguli de comportare în societate
 
 
Scopul acestui subcapitol este acela de a prezenta normele de comportare în societate, precum regulile de politeţe, formulele de adresare într-o conversaţie, regulile de comportare în familie sau cu diferite ocazii sociale, dar şi unele elemente de cultură şi civilizaţie importante în societatea românească. 
Vom descrie modalităţile de salut, formulele de adresare şi regulile de conversaţie pe care trebuie să le cunoască o persoană civilizată şi bine integrată în comunitate, precum şi obiceiuri specifice cu anumite ocazii sociale.
 
Trebuie să înţelegem că respectarea regulilor de comportament asigură păstrarea echilibrului în societate, iar o persoană care respectă bunele maniere este un model demn de urmat.
 
Cunoaşterea regulilor de comportare în societate presupune în primul rând a şti cum să fim cuviincioşi cu cei din jur, indiferent de vârstă sau condiţie socială, a fi politicoşi, decenţi şi responsabili.
 
Formule de adresare, reguli de conversaţie; interacţiunea socială
 
Salutul reprezintă o formulă verbalǎ (sau un gest) de politeţe specifică atunci cand întâmpinăm pe cineva. 
Salutul are un rol foarte important în stabilirea unor relaţii cu cei din jur. Salutul diferă în funcţie de situaţia în care întâlnim o persoană şi mai ales în funcţie de cât de apropiată ne este (cât de bine o cunoaştem). Astfel, putem avea o atitudine informală cu prietenii sau rudele, şi o atuitudine formală, oficială, când întâlnim un superior ierarhic, de exemplu.
În comunităţile mici (sate, comune, la periferia oraşelor) există obiceiul de a saluta pe toate persoanele întâlnite, fie că le cunoaştem sau nu, numai datorită spiritului de apartentenţă la respectivul grup, la comunitate. 
În oraşele mari se aplică însă reguli de politeţe destul de clare în ceea ce priveşte modul în care ne adresăm unei persoane şi o salutăm: 
  Bărbatul salută primul atunci când întâlneşte o doamnă sau domnişoară, chiar dacă aceasta este mai tânără decât el. În toată Europa continentalǎ, de altfel, regula este ca bǎrbatul sǎ salute primul atunci când întâlneşte o doamnǎ. În cazul domnilor, politicos este ca salutul să fie precedat de scoaterea pălăriei cu aproximativ doi metri înaintea întâlnirii, după care aceasta va fi aşezată la loc. În cazul în care domnul nu poartă pălărie, îşi va apleca puţin capul. În cazul doamnelor, salutul se face însoţit de un uşor surâs şi de o scurtă înclinare din cap. 
  Dacă se întâlnesc două persoane de acelaşi sex, cea tânără salută pe cea mai în vârstă. 
  Cei mult mai în vârstă trebuie să fie salutaţi de către cei mai tineri, în semn de respect.
  Cel inferior din punct de vedere profesional îl salută pe cel superior, dar în cazul în care femeia deţine rolul celui inferior, bărbatul este cel care salută mai întâi. 
Cu toate acestea, este un semn de educaţie elementară să răspundem la un salut, chiar dacă nu cunoaştem persoana care ni l-a adresat, altfel o putem jigni pe aceasta.
 
Atunci când intrǎm într-o încăpere, noi vom fi cei care salutăm primii, iar persoanele care se află deja acolo vor răspunde la salut. De asemenea, atunci când întâlnim o cunoştinţă, care se află în compania unui grup de persoane strǎine nouă, vom saluta întreg grupul, şi este politicos ca acele persoane să ne răspundă. 
 
Formulele de salut cele mai frecvente atunci când iniţiem o discuţie cu cineva sunt:
 “Bună dimineaţa!” , salut folosit la primele ore ale zilei;
 “Bună ziua, doamnă!”, “Bunǎ ziua, domnule!”, în timpul zilei;
 “Bună seara!”, dacă întâlnim o persoană după lăsarea serii.
 
Când ne despărţim de cineva, formulele cele mai potrivite sunt: 
 “La revedere!”, 
 “O seară bună!”, “Noapte bună!”
 Atunci când întâlnim o persoană pe care nu am mai văzut-o de mult, este un semn de bunǎ-creştere sǎ ne manifestǎm încântarea în legǎtura cu revederea, spunând “Mă bucur că ne-am întâlnit!” sau “Mă bucur că am avut plăcerea să discutăm!”.
 
Gestul strângerii mâinii este un obicei care datează din timpuri străvechi, fiind de asemenea folosit în semn de apreciere împreună cu o formulă de salut. Strângerea mâinii poate simboliza încheierea unei afaceri, o felicitare oferită cu o ocazie specială, un semn de mulţumire sau de prietenie.
 
În mod tradiţional se strânge mâna dreaptă. 
 
Este considerat politicos ca persoana de rang superior, doamna sau persoana mai în vârstă să fie acelea care vor întinde mâna primele, adresând acest gest persoanei cu o poziţie inferioară sau celei mai tinere.
 
A refuza să strângem mâna care ne-a fost întinsă la o întâlnire demonstrează o lipsă de educaţie, şi reprezintă o jignire (o ofensă) adusă celui care ne salută. 
Se consideră că modul în care strângem mâna cuiva spune foarte multe despre caracterul nostru, fiind recomandat să evităm o strângere prea puternică ori prea slabă. 
Bărbaţii se vor ridica de pe scaun atunci când salută şi strâng mâna cuiva, iar doamnele vor face acest lucru numai atunci când strâng mâna unei persoane mai în vârstă.
Sărutul mâinii ar trebui să aibă loc numai atunci când doamna îşi întinde mâna spre bărbat. 
 
Prezentarea va urma aceleaşi reguli: se prezintă bărbatul femeii, cel mai tânăr – celui mai în vârstă , inferiorul – superiorului şi cel subordonat – şefului.
 
Altfel spus, tinerii şi bărbaţii sunt cei care se prezintă persoanelor mai în vârstă şi femeilor; iar cel care soseşte este mereu prezentat celui care se află deja acolo, prezent.
 
Comportamentul civilizat cu diferite ocazii sociale
 
Vizitele şi alte ocazii sociale importante
 
Pentru anumite evenimente există obiceiuri care ţin de “eticheta socială”, de educaţia fiecărei persoane. Astfel de ocazii, care implică o conduită specifică, pot fi reprezentate de “vizite”.
Când vizităm persoane cunoscute sau participăm la o petrecere, este considerat un semn de educaţie şi bună-creştere să pregătim un cadou simbolic pentru gazdă, fie că este vorba despre nişte dulciuri, flori, băuturi, sau chiar mici jucării pentru copii.
 
Putem de asemenea să fim invitaţi să participăm la evenimente foarte importante din viaţa apropiaţilor şi cunoscuţilor noştri. 
O ocazie festivă şi prilej de mare bucurie este sărbătorirea căsătoriei între două persoane. Dupǎ cununia înregistrată la starea civilǎ şi eventual după ceremonia religioasă (dacă aceasta are loc), există obiceiul organizării unei mese festive la care, în mod tradiţional, invitaţii oferă câte un buchet de flori miresei, iar tânǎrului cuplu – cadouri folositoare pentru noua lor locuinţǎ.
În ceea ce priveşte participarea la celebrări legate de naştere şi botezuri, trebuie să ştim că, în calitate de invitaţi, avem datoria de a oferi copilului şi mamei cadouri constând mai ales în obiecte de utilitate practică. De asemenea, tatăl copilului şi naşii de botez sunt cei care au obligaţia de a face mamei şi copilului cadouri mai deosebite şi de mare valoare. 
 
Florile
 
Orice cadou se oferă alături de o floare, atunci când este vorba despre cadouri oferite doamnelor. Nu este politicos totuşi să oferim flori artificiale. 
În România există obiceiul de a oferi flori în număr impar, cu o singură excepţie importantă: la ceremoniile funebre se duc flori în număr par (cu soţ).
Când un cuplu merge în vizită, domnul este cel care oferă gazdei flori. 
 
Comportamentul în locuri publice, în mijloacele de transport în comun, pe stradă
 
 Conversaţiile nu sunt potrivite pe stradă, mai ales dacă se fac pe un ton ridicat care îi poate deranja pe ceilalţi.
 Transportul în comun are câteva reguli privind urcarea şi coborârea călătorilor, care se va face prin spaţiile indicate, iar  persoanelor în vârstă, femeilor, femeilor însărcinate, persoanelor cu copii sau infirmilor este politicos să le oferim locul pe scaun.
 La teatru, la cinematograf sau la concerte dăm dovadă de lipsa educaţiei elementare dacă vorbim la telefon, mâncăm în timpul spectacolului sau comentăm cu voce tare.
 Când sună telefonul, vom răspunde cel târziu după cel de-al cincilea apel; dacă noi suntem cei care sunăm un cunoscut, nu vom insista prea mult dacă observăm că nu ni se răspunde. Cel care a apelat va fi acela care salută şi se recomandă, folosind o frază introductivă ca, de exemplu, „Bună ziua, mă numesc...”, explicând apoi motivul apelului. 
 Este important ca atunci cand dăm un telefon, să ţinem cont de oră, pentru a nu îi deranja pe ceilalţi.
 Cand discutăm cu cineva nu este politicos să ne sprijinim de diverse obiecte sau să rămânem întorşi cu spatele la alţi cunoscuţi.
 În timpul unei conversaţii, mâinile nu se ţin în buzunare; ele pot fi folosite pentru a face diverse gesturi care să dea expresivitate discuţiei. De asemenea, atunci când căscăm, tuşim sau strănutăm, este bine să ne acoperim gura cu mâna.  
 
Este greşit: 
 
 Să deranjaţi liniştea publică (să faceţi zgomot puternic în locuri publice sau în momente nepotrivite, deranjându-i astfel pe ceilalţi);
 Să mâncaţi sau să fumaţi pe stradă;
 Să aruncaţi hârtii sau resturi pe stradă, mai ales când aveţi la dispoziţie locuri special amenajate; 
 Să aveţi un limbaj necuviincios cu o persoană mai în vârstă;
 Să abuzaţi de ceilalţi, să fiţi agresiv în limbaj sau comportament;
 Să distrugeţi bunurile şi spaţiile publice;
 Să adoptaţi o poziţie sau o ţinută nepotrivită în societate sau la o anumită ocazie.
 
Alte reguli de comportament
 
La diferite întâlniri sociale, conversaţiile cu ceilalţi invitaţi vor avea subiecte accesibile tuturor, precum literatură, modă, artă, sport, ştiri etc.. Este de preferat să fim antrenaţi în discuţii plăcute, accesibile tuturor, indiferent de profesie sau pregătire.
Este bine să nu întrerupem o persoană care vorbeşte, şi să încercăm să ne arătăm interesaţi de subiect.
Totodată, este politicos să fim punctuali atunci când stabilim o întâlnire, iar dacă dintr-un anumit motiv nu putem ajunge, să anunţăm la timp persoana care ne aşteaptă.
 
 
 
Test recapitulativ 
 
1. Care sunt formulele de salut cel mai des utilizate?
2. Cunoaşteţi câteva reguli mai importante pe care trebuie să le urmaţi când faceţi prezentări?
3. Dacă întâlniţi o persoană mai în vârstă decât dumneavoastră, cine va saluta prima (primul)?
4. Ce înţelegeţi prin „a deranja liniştea publică”?
5. Cu ce ocazii puteţi oferi flori?
6. De obicei sunteţi punctuali la întâlniri? Consideraţi că acest lucru este important?
7. La ce ore consideraţi că nu este politicos să sunaţi o persoană cunoscută?
8. Sunteţi de părere că este politicos să fiţi agresiv cu o altă persoană, dacă aveţi o nemulţumire? Cum vă comportaţi într-o asemenea situaţie?
 
 
 
 

 

 

 

المزيد من: